joi, 15 aprilie 2010

Criza economică şi criza morală

Criza economică şi criza morală

Nervi! Nervi de primăvară, ar zice optimistul. Numai că la noi, la români, mânia, încordarea, nemulţumirile de tot felul au devenit un mod comun de viaţă. Ceva nu merge! Ori nu mai merge! Şi peste tot şi toate această înfricoşătoare stafie ce a luat Europa, şi nu numai, sub tălpi. Criza. Ori crizele! Fiindcă, băgăm de seamă, crizei economice i se alătură criza morală. Guvernele o dau din colţ în colţ Fireşte nu renunţă la cozonacul ori ciolanul, spuneţi-i cum vreţi, adică la avantajul puterii. Promit, votează chiar după care se fac, vorba ceea, că nici usturoi n-au mâncat, nici… ştiţi fără îndoială zicala.

Dacă e s-o luăm pe degete observăm că de vreo două decenii şi mai bine „minciuna stă cu vodă la masă“. În rest, nu se petrece nimic. Nimic bun pentru omul de rând vreau să zic. Aşadar, dintr-o Românie fără datorii am ajuns să cerşim creiţar după creiţar pe la porţile celor avuţi.

Brazda se întoarce, totuşi, cu plugul Ce va fi după, cui ce-i pasă? Cu un pământ de invidiat mâncăm tot de pe aiurea! Profesia de agricultor e luată în derâdere. Am îmbucătăţit tarlalele, dar am uitat complet că brazda se răstoarnă cu plugul. Iar plugului îi trebuie tractor. Şi toate celelalte. Drepturi cunoscute şi recunoscute în toată Europa la noi s-au prefăcut în subiect de cerşeală. În zori de primăvară ţăranii, câţi mai sunt, lasă de izbelişte ogorul pentru a bate temenele pe la uşile puterii. N-avem parale pentru agricultură, în schimb se găsesc miliarde pentru importuri agricole. Curg iarăşi râuri de euro către tuburi nefinalizate niciodată.

Ce a mai rămas din învăţământ şi sănătate

Mai nou, ni s-a pus pata pe învăţământ şi sănătate. Şi, ca de obicei pe la noi, se dărâmă, se destramă, se preface ceea ce cândva constituia fala Europei chiar. Asta era pe vremea lui Spiru Haret, adică demult, tare de demult.
Acum cu cinci vacanţe şi câteva sute de recreaţii, la care se adaugă grevele dascălilor, ne prefacem că facem educaţie şi instrucţie.

Cei mai cu cap se descurcă. Iau drumul străinătăţii, unde oricum şcoala are un cu totul alt statut. Şi dacă intri în viaţă cu stângul, vezi bine n-are cum să-ţi surâdă norocul. Grija pentru sănătate devine cu fiecare zi tot o chestiune de negustorie. Se caută cei cu dare de mână. Doctorul costă, medicamentele se scumpesc continuu, iar prin dispensarele medicale rurale bate vântul. Rata mortalităţii a surclasat rata natalităţii, a populaţiei umilite şi îmbătrânite aşteptând vremea de apoi.

Ruşinea de a fi pensionar

Fiindcă, oricum, a fi pensionar după o viaţă de muncă devine egal cu a-ţi fi ruşine că trăieşti. Dacă n-au guvernanţii bani pentru tineri, cum ar cheltui cu cei mai vârstnici? Nu se mai investeşte. Ori se investeşte foarte puţin. Acum e de vină criza. Cel puţin acesta este sloganul la modă. Când au fost bani, observăm abia acum, s-a cheltuit doar pe investiţii neproductive. Care nu aduc alţi bani adică.

Şi care, pe termen lung, pun economia în pericol. Cazul vilelor. Al terenurilor risipite – fie prin scoaterea din circuitul agricol, fie prin uitare. Pârloaga a devenit semnul distinctiv pentru România. Un pilot de cursă lungă, mai hâtru din fire, îmi povestea deunăzi că de acolo de sus, din înaltul cerului, ghiceşte când a ajuns acasă fiindcă peisajul de jos e unul selenar.

Pustiu şi pustiit adică

Ziceam la început că ceva nu merge. Vorba e ce ori cine este acel ceva? Comisii prezidenţiale ori guvernamentale caută răspunsul la întrebare. Dar asta-i cam demultişor poveste. Când se vor dumiri ce şi cum, va fi oricum prea târziu.

Deşi, iarăşi spusa unui glumeţ cu opinie: „Cum merg treburile pe la noi suntem în urma lumii cu cel puţin o sută de ani. Ba că la sfârşitul planetei albastre noi mai avem de trăit încă un secol. Ca să-i ajungem pe semenii noştri.“ România secolului XXI! Ne-am fi dorit-o prosperă. Bogată şi îmbogăţită, înnobilată de mintea şi efortul nostru. Pastişez însă poetul şi-mi răspund mie. „Nu câte sunt îmi vin în minte, ci câte-ar fi putut să fie.“ Aşa că dacă până mai ieri, alaltăieri îmi ziceam că m-am născut prea devreme, acum observ cu amar că m-am născut prea târziu. La români verbele, oricare ar fi ele, se conjugă mai degrabă la timpul viitor decât la prezent. Şi foarte adesea la trecut!

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 8, 16-30 APRILIE 2010